Skip to content

interesant…


am gasit imaginea de mai jos pe un blog/site . fiindcă autoarea nu mi-a cerut copyright pentru text, am copiat şi eu fotografia fară a cere permisiunea nimanui.sic:)

titlul este : believe in blue sugar

Photobucket

iar mai jos scrie :
text Dan Herciu – Viaţa în intersecţie/

de curând
m-am mutat într-o intersecţie
şi trebuie să fiu foarte atent
pentru că
încovoiate de oameni
trec gânduri din toate părţile

noaptea
e un pic mai frumos
o adunare impresionantă de vise
traversează încet intersecţia
mergând
cu braţele întinse
spre lună

mai trebuie să învăţ doar un singur lucru
vreau să ştiu cum se poate ajunge
la mine

p.s. : hai să fiu fair şi să spun că autoarea colajului se numeşte   Edith Lazăr

despre „taxa pe viciu”


Dan Herciu îşi joacă perfect ritmurile şi cadenţa, relaţia sa cu textul e liberă şi netensionată, dar şi inducătoare de nelinişti. Ca în jam-session-urile lui Jack Kerouac, de pildă, versurile sunt monotone şi surprinzătoare în chiar aceeaşi clipă, naive cu tâlc, precum refrenele de jazz, improvizate cu schepsis. Libertatea lor are o undă de disperare în fundal, căci angoasa stă la pândă. Manifestul liric subsidiar deconspiră semnificaţia majoră, în ordine existenţială, a derizoriului, a minorului, mizând pe comunicarea i-mediată, de o sinceritate jupuită, a secvenţelor traversării în forţă a zilelor şi nopţilor. Materia verbală şi cea existenţială îşi răspund într-un pas legănat, mărunt, de swing, rupt după plac şi hărţuit cu un râs galben, de bună calitate. O gureşenie de om dedat tăcerilor prelungi, despicări blând-acide ale măştilor fiinţei, deplasări metaforale avare, un rest de grimasă bacoviană trecută prin rictusul ironic sorescian condimentează dorinţa de a (se) comunica şi de a atinge expresia coerentă, cu sens, a „gândurilor lui herciu”, destinate, până la acest volum, anonimatului. Un început pentru care merită să stăm în aşteptarea urmărilor. (Irina Petraş)

Instantaneele, scurtmetrajele şi improvizaţiile lui Dan Herciu, dincolo de o aparentă duritate a expresiei, mustesc de candoarea unei vârste de aur a sentimentelor, prezentă ca potenţialitate (sau ideal iluzoriu) în sâmburele fiecărui poem despre dragoste. Pentru că Herciu nu scrie poeme de dragoste, ci întotdeauna despre dragoste şi, cu toate acestea, prozaismul ori depoetizarea nu sunt niciodată scopuri în sine, ele fiind doar mijloacele prin care-şi motivează sentinţele (uneori exprimate voalat, alteori, direct) asupra acestui sentiment care tulbură, aprinde, înfurie, scârbeşte, rutinează, plictiseşte. Obiectele care rămân în urma unei despărţiri, alături de amintiri (ca şi cum amintirile s-ar materializa sau obiectele s-ar transfigura, volatilizându-se în camerele organice ale memoriei), lasă impresia că acumulează între ele o tensiune colosală, iar nucleele lor, încărcate cu energia amintirilor, sunt pe punctul de-a fuziona la rece. E aici o tristeţe a obiectelor lăsate în urmă de cineva (cum sunt scaunele goale din tablourile lui Van Gogh sau eşarfa, vaza şi bomboniera din poemele lui Iustin Panţa), peste care curge, incandescentă, lava unei euforii a primului sentiment erotic. În urmă rămâne liniştea, după ce amintirile se incinerează – liniştea cu simplitatea ei complicată. Tonul nu e unul sentenţios, ci e presărat cu ironie şi autoironie, într-o înţelegere a seriozităţii jocului – un joc între moral şi amoral. Dacă în amoralitatea acţiunilor constă viciul, atunci taxa plătită poate fi pierderea acelei moralităţi a sentimentelor după care personajul din aceste poeme tânjeşte. (Mihai Curtean)

Tandru şi jovial, serios şi superficial, sfidător şi receptiv la reacţiile celorlalţi şi întotdeauna pornit pe ghidoşenii, calambururi şi poante, bravând adolescentin, tachinându-şi iubita, până la eclipsarea ei – într-o asemenea grilă pare posibil a-l încadra pe tânărul poet hârtibăcean, Dan Herciu, grilă pentru care am o adevărată obsesie! Lipsit de scrupule, disperatul „în cauze de iubire” recurge la gesturi spontan de şocante şi căutări halucinante prin spaţii labirintice create prin propriul său interior, urmare a unei gestici, uneori bizare, de boem irecuperabil. O atitudine rebelă, (din arsenalul optzeciştilor), o criză de adaptare, specifică, în fapt generaţiei sale, completată de o ironie amară şi percepţii ironice, modalităţi de atenuare a reflecţiei grave, către care realitatea ar putea să tenteze; acestea par să fie câteva din drumurile pe care autorul le străbate, în redescoperirea propriului său univers (Gherasim Rusu Togan)


Volumul Taxa pe viciu, semnat de poetul poetului sibian Dan Herciu, a apărut la sfârșitul anului trecut într-o a doua ediție la Editura A.T.U., după ce în 2009 fusese publicat la Editura Casa Cărții de Știință, ca urmare a câștigării concursului de debut al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

În opinia mea este unul dintre cele mai bune volume de poezie pe care le-am citit în ultimii ani, ce dovedește faptul că poezia de notație nu exclude lirismul, că iubirea,

 tema sa predilectă, nu trebuie să fie neapărat o formă de evaziune din cotidian sau un prilej de elucubrații ironice.

Pentru Dan Herciu, sentimentul este unul permanent încercat (de rutină, de teamă, de o serie de porniri contradictorii și autodistructive) dar este o aspirație permanentă, chiar și atunci când aparent este minimizat ( ,,merg până la magazinul din colț am auzit că poți să cumperi iubire doar cu buletinul”), când deziluzia, teama, remușcarea sunt disimulate de descinderile în crâșma lui don’ Titi sau de escapadele erotice cu alte femei.

Versurile se încarcă de un firesc al rostirii, de o simplitate a confesiunii care în același timp trădează o conștiință frământată, aflată într-o permanetă căutare, în contradicție cu sine însuși: ,, Îmi e dor de o despărțire fără explicații inutile/un fel de: < ne mai vedem prin viața asta poate de Paști cine știe…Punct.> […]/ Îmi e dor să te mint privindu-te în ochi cu cel mai inocent zâmbet posibil[…] Îmi e dor să mă cert cu toată lumea/ care îmi cere explicații inutile/ sa le spun la toți: < Habar n-aveți cum se omoară o iubire>[…] bagă-te în gândurile mele dacă ai curaj/ eu mi-am târât dragostea până la sfârșit”.

Atitudinea eului oscilează între idolatrie (,,Credința mea ești aprope tu”, ,,Cam așa ceva este Dumnezeu”) și negarea sentimentului de iubire (,,într-o zi/ ieri sau alaltăieri m-am trezit și nu m-am gândit deloc la tine” ). Uneori experiența erotică este una plenară, plină de patos, făcând abstracție de orice element perturbator ca în Prietena mea e frumoasă (,,Când ajungem acasă închidem lumina în debara/ și ne iubim, râzând/  împreună cu Clapton & Bayles/ cu Janis & Jack/ și cu toate florile din geam/ de care are atâta grijă”) sau în Person of interest (,,De la un moș cu flașnetă/ am cumpărat tricouri/ cu <the most wanted> /și am făcut dragoste pe trotuar printre bocanci și pantofi cu tocuri înalte ”). De cele mai multe ori însă, experianța cuplului este una a perisabilității, a neputinței (,,Imi e ciudă că dragostea este/ același lucru. again &again mă doare rău spatele. consistent și identic/ repretitiv/ exact repetitivitatea aia in dragoste. dragostea devine rutină/ și știi că devine și nu faci nimic” ), a revoltei, urmată de mustrări de conștiință și de căutarea unei eliberări care vine în general sub forma unei calme resemnări (,,Acum e liniște și totul e simplu ca un fel de noapte”).

Rareori eul găsește în sine puterea de a se elibera de neliniști, de a se bucura, de a găsi un sens existenței ca în poemul Sigur e bine (,,fă abstracție de tot traiește un timp singur ca un ecou al propriei umbre/reacționează independent”) . De fapt, întrega odisee cotidiană implicând de altfel și sentimentul erotic nu e decât o căutare de sine, o căutare a inocenței,  care în ultima poezie a volumului ( Sapere aude) se prezintă metaforic sub forma unei lumi primare, nepervertite de civilizație, aproape mitice: ,,traiam în 12 grupuri conduse de cei mai bătrâni/[…] după canoane, verdictul/ s-a auzit din vechiul templu/ <sunteți liberi pământul e al vostru>/ cuvintele astea erau repetate obsedant/ de fiecare dintre noi / apoi se facuse o liniște apăsătoare/ încât auzeam cum/ ne cresc/ din nou aripi”. De altfel ultimele două cicluri ( Mixaje și Texte cu Luca și alții) ale volumului tradează o tentație spre alegoric, nemaiîntâlnită in restul volumului  (,,o uriașă ciupercă/ și apoi liniștea care sparge geamurile/[…] iarba se întoarce în pământ/ copii în mame/ mamele în strămame/ Dumnezeu plecă și el/ trist și obosit,/ gandind  viitoare creație fără oameni”).

Poezia lui Dan Herciu se individualizează prin lirismul său, mascat de o rostire simplă, aparent detașată, dar care tocmai prin acestă detașate atrage și mai mult atenția asupra evenimentului existențial, atingând tocmai acele corzi care fac să vibreze sensibilitatea cititorului. ( Anda Ionaș)  

text cu votcă şi ochi . un ochi.


am dureri de stomac de la votca aia. capul creşte. simt colţurile camerei cum îmi intră în nas . si gustul acela de var. acrişor.
îmi vine să-mi iau zilele şi să le dau degeaba

discuţia . de fapt fiecare vorbea. tare. rectific . fiecare îşi striga oful şi comanda votcă. doar un ochi de femeie ce privea prin fum . postmodern. asigura echilibrul. cumva.

filmul este rupt . pun cap la cap frânturi . ştiu că am ajuns într-o pivniţă . şi că cineva spunea : aici e capătul.. a ce? a nimic. doar zid. zidul nimic.

de la votca aia. vomit celălalt
ochi de femeie. au culori diferite.
ruşinea ca o potecă peste mine. sau prin zid. îmi caut ţigările. sunt gol. râd de frică să nu cad.

îţi caut
mâna .

ziua cea mai lungă


fumez
privesc ziua ca o prelungire inutilă a ferestrei
doctorii mă ceartă
le arăt poze cu mine când nu ştiam
ei îmi arată poze din mine şi-mi vorbesc de sus
nu înţeleg nimic
cel din patul alăturat a murit ieri
şi lui i-au vorbit
mi-a zis : mă, ăştia îi zic altcumva morţii, aşa…mai complicat
l-au luat ca pe o mobilă veche
a rămas un bănuţ lângă pat
mi se face frică

luni
am visat că l-au tuns pe dumnezeu şi l-au băgat la chimio

se ţinea tare

nu a scăpat o lacrimă

duminică
am visat că l-au externat
cu regim o mai duce un an
i-am dat bănuţul
mi-a spus ceva
nu înţeleg nimic
pare aşa un om de cumsecade
azi noapte mi-am visat toţi morţii
complicat

au venit analizele
– negativ –
doctorii nu înţeleg nimic
mi se sparge un geam în plex
intră aer curat
mult aer
râd ca un somnambul pe acoperiş
îmi este frică
fumez

privesc ziua în ochi

ea se uită la mine şi trece

retrocedare


la început dai tot
de fiecare dată mai mult decât ai
apoi păcătoasa necesitate
de a recupera începe să te macine
ca pe un dependent de heroină

atunci e momentul când începi să pierzi. şi pierzi . invariabil.

/ – ştii, viaţa e păpuşă rusească: „obiect similar într-un alt obiect similar”.
(un păcat acoperă pe altul )
(o tristeţe acoperă pe alta)
(o iubire acoperă pe alta)
(o femeie acoperă pe. ..nu.! o femeie nu) /

toată lumea ta (o cantitate de oameni de altfel neglijabilă)
se opreşte din expansiune
şi îţi dai seama că nici un om nu este, într-un fel sau altul, special
ei sunt diferiţi doar prin numărul de păcate

/ începi să alergi pe străzi / să urli în gura mare cât de mult iubeşti tu şi ce suflet mare ai / să te rogi de toţi trecătorii, ăia indiferenţi şi insensibili, să intre la tine în inimă şi să vadă că ai atâtea camere de oaspeţi, toate umplute până la refuz cu bune intenţii / de fapt vrei aşa puţin de la viaţă şi ai fost greşit înţeles /

totul e prea fierbinte . te opreşti.

atunci e momentul când ar trebui să plouă. şi plouă. invariabil.

breaking news


cea mai tristă femeie din lume

a fost arestată aseară
pentru
port ilegal de sentimente contondente

cu teamă
celelalte femei au format un zâmbet uriaş
şi au pornit în marşuri
la shopping

mai mari lumii s-au întâlnit de urgenţă
şi au declarat oficial
sfârşitul crizei

despre nişte lucruri


cred în minciuni spuse frumos
cu nerv
şi totală detaşare de efect

cred şi în femei câteodată
respectând clauza de
confidenţialitate

sunt momente în care cred şi în dumnezeu
din tot sufletul ăsta
de zic unii că are 21 de grame

îi iubesc pe hendrix şi b.b.king
la fel de mult cum îi urăsc pe falşii sinucigaşi
ce plâng complicat

îmi e frică la fel de mult cum îmi e foame
diferă doar soluţiile
şi limita

( mă gândeam cum ar suna o grevă a foamei de frică…
e la fel, oare, cum ai fuma haş într-o mânecă de noapte,
când, de fapt ai putea să salvezi lumea
printr-un pelerinaj la Ierusalim?)

………………………………………………………

reducerea la absurd
devine soluţia la modă

ce dracu’ mai contează ce a spus nietzsche
sau cioran
când, de fapt

iubirea este cea mai ironică
formă de privare de libertate

iar
moartea este clona posibilului zâmbet
de după

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.